Mintea nu are limite si deseori dibuieste tot felul de lucruri: le-ncalceste le descalceste si face o frumoasa de trebusoara sau o michiduta de ti mai mare dragu sa vezi asa ceva. Bun, m-apuca si pe mine cate-odata nepreocuparea sa iau o foaie de hartie si sa scriu. sa incalcesc cuvintele sa le invart, sucesc de sa iasa un nou univers al literaturii. Asta am facut-o si na iesit rau de tot. O compunere in care cuvintele nu trebuie sa aiba sens sau poate cuvantul e mai mult decat un simplu inteles.Incet, incet intunericul se risipea. Noapte si ziua se inganau. Ceata diminetii crea un strat gros
, de nu-ti vedeai lungu nasului. Roua ce se prelingea pe frunzele plantelor sta rece, amortita in aburul diminetii. Ciori speriate croncaneau sarcastic. Vantul adia cu putere printre copacii ramurilor de pe jos. Soarele se inalta tot mai semet pe intinderea innorata, privindu-si oglindirea stinsa in malurile lacului secat.
Abia se linisti ploaia de miresme pe care vantul o viscolise si ca din senin aparu o raza de tristete in sufletul naturii.
Pe poteci frante iaca mergea un om cand cu-n picior cand cu altul, pasea pe rand asa cum fac oamenii. Pe el puteai citi ca se sculase cu noaptea-n cap (basama de aceea n-avea palarie) si mergea cu pasi greoi impleticindu-se parca in mainile ce le tara pe langa corp. Se vedea pe el ca e tare, tare grabit.
Si deodata se opri brusc. Privi holbat de-atata uimire cat-avea, cu gura cascata de-i vedeai luna maiastra lucind, stoluri singuratice. Si sta el asa nemiscat cu rasuflare taiata, si privea in gol. Ametit si vrajit se uita in luciri desarte. Si in luciul apei isi vazu chipul in soare, de parca el ar fi fost acolo sus pe cerul noptii.
Se trezi din amagirea visului. Timpul i-a dat o palma pentru a-l trezi la realitate (atipise, mai un pic si sforaia).
Fosnete fricoase se inganau in tremurul noptii, iar drumul o lua din loc cu dansu´. Se urni din loc si pleca. De data aceasta mai cu motivatie, de-i ramaneau picioarele in urma pe cat de repede s-ar fi dus cu mintea.
Si cum mergea asa cu ravna si priceperea, iaca se scapa pe nesimtite pe ganduri. Si s-afunda asa tot mai in bezna neitelesului. Si mergea omu nost holbat in misterele inimii (de nu mai avea ce-i pompa) si alerga grabit, tot mai agale. Alaturi soarele-i zambea, luna ii facea cu ochiu, stelele isi lasau capu pe umaru lui. Atunci se opri o clipa. Isi trase sufletul (de pe dos pe fata si asa pe toate partile) si zarindu-si umbra se sprijini de ea. Pe urma isi indrepta privirea inainte. In fata, orizontul ce-l lasa in spate iar el, el....sta cu capu-n norii.
Sincer nici eu nu stiu ce titlu sa-i dau. Astept sugetia ta.